Ne este tuturor cunoscută zicala (dacă o putem numi așa) „lasă trecutul în urmă, privește doar înainte, altfel te va trage el (trecutul) înapoi.”
Indiscutabil că există o logică în aceste cuvinte, dacă e să ne referim la oamenii toxici și momentele dificile pe care le-am trăit.
Dar!
Dacă e să reflectăm un pic – oare nu suntem noi astăzi produsul trăirilor, evenimentelor și oamenilor care au făcut parte din trecutul nostru? În momentele de criză când suntem lipsiți de inspirație și motivație de a mișca măcar un deget, când suntem blocați în propriile gânduri și acțiuni, când căutăm pe dibuite putere și soluții, oare nu e momentul să privim în trecut pentru a analiza de unde am pornit și unde am ajuns?!
Eu am un mentor excepțional de bun și de fiecare dată când zic că m-am rătăcit și nu știu care mi-ar fi calea mai departe, îmi sugerează să mă întorc la propriile origini citind din cartea mea, cu alte cuvinte, amintindu-mi de unde am început.
În momentul când notăm cu responsabilitate tot ce am reușit în ultima săptămână, lună, an. Care au fost oamenii, momentele, situațiile care m-au ajutat și care mi-au pus piedici, lucru pe care eu l-am făcut. Or, analiza victoriilor care ne-au însoțit pe parcursul călătoriei noastre numită viață pe de o parte, și a eșecurilor – pe de alta, sunt cele care ne-au format.
La prima vedere, s-ar părea că suntem lideri la capitolul rateuri, asta până când începem să înșirăm totul pe hârtie. Abia după…, vine momentul „luminării”, a conștientizării că noi și doar noi suntem cei care vrem tot mai mult și mai mult, cu toate că am reușit destule până acum.
O simplă analiză m-a făcut să înțeleg că nu am regrete ale trecutului. Cu mici excepții, pe care le percep ca și lecții bine învățate, unele dintre care extrem de dureroase, dar pe care nu vreau să le dau uitării. Risc să le repet dacă le uit.
Trecutul ne afectează inclusiv în modul în care ne-a format prin gândurile noastre, dar și prin imposibilitatea de a putea schimba sau modifica ceva…
A nu uita trecutul și a fi ancorat de el – sunt două lucruri total diferite. În opinia mea e important să ne păstrăm rădăcinile, să nu le tăiem, dar în același timp să nu încercăm să ne învinuim, oferindu-ne ca „jertve” pe altarul trecutului.
Dacă cineva te judecă după trecutul tău – înseamnă că el a rămas (încă) acolo, nu s-a dezvoltat și nu a crescut împreună cu tine. Nu e în prezent. E problema lui. Nu e a ta.
Pe de altă parte, să nu cădem nici în cealaltă extremă. Să nu ne uităm trecutul, pretinzând că el nu ar fi existat în viața noastră. Ar fi trist! Ar fi nedrept.
Dar ție ți s-a întâmplat să îți fie dor de ceva din trecut – dar să nu dorești să se repete…?